Este de notorietate standardizarea redactării contractelor de leasing care odată reziliate aduc grave prejudicii consumatorilor, foști beneficiari ai leasingului.

Tot mai întâlnită este și practica societăților de leasing de a solicita rezilierea contractului de leasing din culpa exclusivă a beneficiarului urmată de solicitarea de a le fi plătite despăgubiri exorbitante.

Potrivit dispozițiilor contractuale din majoritatea contractelor de leasing, în situația în care intervine un caz de neîndeplinire de către locatar a obligațiilor contractuale esențiale, contractul se reziliază de plin drept, fără preaviz sau punere în întârziere și fără intervenția instanțelor de judecată, iar după reziliere, locatorul are obligația să plătească societății de leasing o indemnizație de reziliere cu titlu de daune interese în sumă fixă plus un procent din valoarea de intrare a bunului dar și orice alte costuri aferente încetării contractului și orice alte despăgubiri.

Clauze precum cele de mai sus reprezintă practici nelegale atât din perspectiva Legii protecției consumatorului nr. 193/2000, a dispozițiilor O.G. 51/1997, a art. 1073 Cod Civil, precum și a Directivei 93/13/CEE.

1. Din perspectiva Legii protecției consumatorului nr. 193/2000

Clauzele prin care societățile de leasing percep despăgubiri nejustificate în cazul rezilierii contractului chiar din culpa locatarului-beneficiar, sunt abuzive. Prin aceste prevederi contractuale, societățile de leasing încalcă în mod flagrant art. 1, art. 4 din Legea protecției consumatorului a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a clauzelor neconforme urmare a constatării caracterului abuziv al acestora.

Astfel, potrivit textelor de lege anterior enumerate, contractele încheiate între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. La acestea se mai adaugă și cerința negocierii directe a clauzelor contractuale cu consumatorul alături de condiția inexistenței producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin conținutul contractului.

Referitor la previzibilitatea contractuală evidențiată prin redactarea clauzelor utilizând un limbaj clar, practica nelegală a societăților de leasing constă în aceea de a folosi în redactare caractere excesiv de mici, care nu sunt ușor de descifrat și de citit, în utilizarea unui limbaj juridic care nu este accesibil decât specialiștilor, încălcându-se astfel obligația informării efective cu privire la obligațiile esențiale ce decurg din condițiile generale (obligația de asigurare, termenele de plată, obligația de a suporta riscurile, sancțiunile contractuale numeroase).

Informarea consumatorului, în sensul celor de mai sus, poate fi realizată prin înmânarea unui material redactat pe înțelesul cetățeanului mediu, care să explice în sinteză obligațiile pe care și le asumă și riscurile la care se expune prin încheierea contractului de leasing. Nu este îndeplinită această obligație prin prezentarea de către societatea de leasing a unei declarații preformulate, pur formală, cu privire la care consumatorul este obligat să își dea acordul general cu privire la conținutul contractului de leasing. Mai mult, majoritatea declarațiilor cu care se apără locatorii leasing-urilor în dovedirea negocierii nici măcar nu cuprind elementele esențiale de identificare a contractelor la care se referă.

Așadar, ceea ce trebuie verificat în opinia noastră în constatarea existenței negocierii precontractuale este dacă locatarul a avut posibilitatea reală de a influența oferta contractuală, dacă a înțeles termenii folosiți în redactarea contractului, inclusiv dacă i s-a acordat posibilitatea de a apela la o persoană de specialitate pentru analiza ofertei. Nu echivalează cu o veritabilă negociere aducerea la cunoștință a unor elemente precum obiectul leasingului, durata contractului, plățile ce urmează a fi efectuate.

Potrivit practicii judiciare a ultimilor ani, contractele de leasing care obligă la despăgubiri în caz de reziliere produc, în sensul Legii nr. 193/2000, un dezechilibru între părți constând în dreptul finanțatorului obținut prin contract de a încasa întreaga valoare a convenției deși utilizatorul restituie bunul închiriat înainte de termen, contractul fiind reziliat în condițiile în care prejudiciul finanțatorului reprezentat de ratele neachitate se acoperă prin încasarea lor inclusiv prin perceperea dobânzii aferente acestora plus a cheltuielilor privind închiderea contractului.

Acest dezechilibru determină lipsa unui caracter licit și moral al clauzelor care prevăd suportarea unei taxe de reziliere și a unui procent din valoarea de achiziție a bunului luat în leasing de către consumator. Sarcina între drepturile și obligațiile părților este în acest caz una disproporționată, consumatorul-beneficiar al leasingului fiind obligat în cazul rezilierii, la plata ratelor, penalităților, taxelor și comisioanelor aferente debitului principal cât și a unui procent din valoarea de intrare a bunului, deși bunul în astfel de situații este restituit societății de leasing, care de cele mai multe ori îl reintroduce în circuitul leasing-urilor.

Aplicabilitatea sancțiunilor Legii nr. 193/2000 rezultă și din similitudinea clauzelor care obligă consumatorul la despăgubiri cu cele enumerate ca fiind abuzive de la litera „i”, din anexa Legii 193/2000, potrivit textului fiind considerată clauză abuzivă, clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

2. Cu referire la încălcarea dispozițiilor O.G. 51/1997

Privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, este de menționat că ordonanța nu prevede pentru utilizatorul-locatar obligația de a achita ratele de leasing cu scadență ulterioară rezilierii contractului ori un procent din valoarea de intrare a bunului. Beneficiarul leasing-ului nu devine coproprietar cu societatea de leasing pentru a suporta parte din prețul de achiziție plătit pentru cumpărarea autoturismului.

Dacă s-ar proceda în mod contrar, mai exact dacă s-ar da eficiență clauzei în discuție, s-ar ajunge în situația ca pentru locator să fie mai profitabil să nu fie executat contractul decât să fie executat, în prima situație societatea de leasing obținând nejustificat parte din prețul bunului dat în leasing.

Pe de altă parte, potrivit art. 15 din OG nr. 51/1997, în cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, finanțatorul are dreptul să rezilieze contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului. Așadar, nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate și toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum și valoarea de intrare a bunului.

3. Încălcarea prevederilor art. 1350 Cod Civil

Clauzele privind instituirea unor taxe de reziliere din contractele de leasing aduc atingere prevederilor art. 1350 Cod Civ. O clauză care prevede că în caz de reziliere, beneficiarul leasingului să fie obligat atât la despăgubiri cât și la plata ratelor de leasing ulterioare rezilierii încalcă principiile generale de drept în materia rezilierii care instituie regula că partea nevinovată de încetarea intempestivă a relațiilor contractuale poate opta fie pentru despăgubiri, fie pentru obligarea debitorului vinovat la a-și respecta în continuare obligațiile contractuale, însă nu poate opta pentru amândouă dintre cele două variante.

4. Rolul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței CJUE

De asemenea, dispozițiile Directivei 93/13/CEE și jurisprudența CJUE statuează că există un interes public pentru asigurarea protecției consumatorilor inclusiv prin eliminarea efectelor clauzelor abuzive, cu posibilitatea analizării acestui control de instanțele judecătorești chiar din oficiu.

5. Aspecte procedurale și căile de atac în practica judiciară

De remarcat că potrivit noilor modificări în materie procesual-civilă, în situația executării silite a consumatorilor în temeiul unui contract de leasing, Codul de Procedură Civilă împiedică exercitarea unor apărări de fond asupra titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing, deși acesta nu este o hotărâre judecătorească care să fi fost supusă controlului unui organ jurisdicțional, ceea ce restrânge posibilitățile de contestare ale justițiabililor, aceștia din urmă fiind obligați să urmeze procedura de drept comun pentru obținerea desființării titlului, modificare legislativă pe care o apreciem ca fiind cel puțin criticabilă.